Asculta mai multe audio Muzica
Urăsc parcul. Mint, îl iubesc, trebuia să completez “duminica”. Aşadar, urăsc parcul duminica! Seara, când soarele se plictiseşte să-şi mai pună timbrul de liberă trecere în cancer pe pielea noastră, ieşim cu toţii în parc. Ne atrage verdele ca pe animalele sfinte indiene pe care le tranşăm în abatoare la standarde UE. Ne îngrămădim pe alei cimentate româneşte, ciupite, buboase, care ne rânjesc sub picioare de parcă ele ne-ar călca pe noi în picioare şi nu invers. Au dreptate, ne bătătoresc nervii cu pick-hummer-ul... Eh, la dracu’, fiţe de provincial zgâindu-se şi el prin capitală, reformulăm: Aleile ne bătătoresc nervii cu popândăi electrici de fiecare dată când încercăm să alunecăm pe încrengăturile lor. Pe picioare, pe biciclete, pe role, pe „adidaşii” Nike pe care ni i-am luat din banii de întreţinere şi-am ieşit să le arătăm fetiţelor dulci de Bucureşti cât de „jmekeri” am ajuns...
Nepricepută mai sunt, mai ales pe role; în măiestria de-a-mi oscila picioarele ca pendulul din cutia timpului, aduc plocon când şi când câte-o trântă. Nu zdravănă, doar aşa, să-mi amintesc cine-i şeful în legătura noastră extraconjugală – a mea şi-a parcului. El, parcul, a impus de la început condiţiile, fiecare e liber să facă exact ce pofteşte, libertate deplină ne-a ne vedea şi cu alţii. Prin urmare, el aduce la fiecare întâlnire atâţia oameni încât am putea să încercăm o spirală Misa ori un Mare Zid Românesc. Eu, să nu rămân mai prejos, am început s-o aduc pe Ploaie.
Ciudată legătura asta dintre noi, bolnăvicioasă dacă punem la socoteală că eu mă simţeam vinovată când îl înşelam cu câte-un alt parc şi am cam transformat relaţia în conjugală. Mişelul, în schimb, se gudură şi şuieră de îngâmfare hedonistă ori de câte ori primeşte bătăi de cap de la oricare alte jivine.
Ar trebui să-l părăsesc, nici pentru ăsta nu-s destul de bună să rămân singura!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu