insomniaca din tei

N-am somn. Iar. Ei, de ce?! Asta-i bună; dracu’mai ştie!

Mi-am dereglat metabolismul sau programul de somn, cum ar zice mama.

Oricum, ideea e că nu pot dormi nici cu burta-nfiptă-n saltea, nici numărând oi becaliene-n tavan, nici în fotoliu citind despre scursurile politicii „care este”.

Şi-apoi, dacă tot nu pot dormi, ce să fac, dacă nu orice mi-ar putea fi mai nefolositor?!

Că doar nu m-aş apuca acum să spăl vasele care colcăie-n chiuvetă după masa de seară târzie!? Sau să curăţ mocheta aia... mocheta de care mi s-ar lipi tălpile-n bucătărie, dacă aş fi atât de naivă să umblu-n picioarele goale pe podele de bloc comunist. Sau să buchisesc prin bibliografia de lucrare de dizertaţie, că doar-doar mă va năpădi geniul cunoaşterii tainelor alambicate ale publicităţii.

Neaaa, mai bine să fluier în gând pe bloguri păgâne, că acolo şi nu-n litera adevărurilor supreme-mi găsesc alinarea de matur imatur. E încă iarnă-n spatele ferestrei, dar în mine-i încă vară timpurie.

Şi dacă Zoso doarme şi i-a încolonat după el la culcare pe toţi comentatorii şi comentacii, în timp ce Ruxa s-a-necat cu un gust amar de noapte nebuloasă şi dacă tot vorbim de nebuloase, blonda e supărată foc pe companii, când Vlad Petreanu încă îşi pregăteşte cutia cu scule adunate la antene, pornit pe mutare, iar Adelin Petrişor are „casa” în reparaţii... Dacă tot s-au făcut toate mici, zic, arunc deoparte ochelarii pe jumătate sfărmaţi şi cu ochii înveninaţi de nesaţul bălăcărelilor, mă hlizesc în curţile unor vecini virtuali cu care nu m-am salutat până acum. Iar în spatele vitrinelor şi afişelor mari de încurajare la adaos de personal în regim de voluntariat prin ciripituri şi pocnituri de feţe, ce să găsesc, dacă nu întăritori de rânduri şi demolatori de idealuri?

Cu obrajii ca mărul dat în pârgă, abia acum citesc în profunzime de-ale Pandorei la ea acasă. Şi dacă scriiturile lipite-n vitrină mă mai împung câteodată spre culcuş că prea-s line şi cântate frumos, nu pot spune la fel de ţipetele de piaţă ale trecătorilor ce vor neapărat să-şi spoiască vreo iscălitură pe zidul ruşinii. Ruşine mi-e şi mie de-atâta huzur electric când încă mai sunt în lume sate-n care, la culcare, oamenii „sting” lumina ce topeşte-aiurea lumânarea; am auzit.

Şi ca să nu fiu om-cu-minte, am să mă lungesc pe-o parte-n colţul meu de tovarăşă canapea şi, ca metoda să fie primită cu urale de odihnă, voi închide ochii şi mă voi vedea, mental, luând un somnifer de gânduri.