Acum vreo doua saptamani, o colega de serviciu si-a pierdut telefonul mobil la munte, cel mai probabil pe partie. Bunele intentii ale celui care l-a ochit in zapada s-au pierdut, probabil, cand telefonul i-a vibrat in palma; spun asta pentru ca a respins apelul colegei care suna de pe alt numar si apoi a inchis telefonul. Ori suntem norocosi, ori nu mai suntem...
Astazi am trecut printr-o mini-poveste similara. Dar sa va introduc in context.
Vremea asta e atat de urata, incat sunt sigura ca "puterea" a incheiat un acord cu necuratul sa arunce ger peste Piata Universitatii, sa se imprastie norodul. Necuratul, zelos, si-a descantat incantatiile cu ravna si inghetul a blestemat mai mult decat s-a pregatit.
Astfel, din cauza conditiilor de vreme, unele drumuri au fost inchise spre iesirea din Bucuresti; asa ca am primit invoire sa plecam mai devreme de la serviciu, sa nu cumva sa ramanem blocati in nameti, uitati de lume.
Asa s-a facut ca am ajuns acasa mult sub ora obisnuita, la fel ca gradele pe care mi le-a scrijelit vantul in oase. Pe aleea din fata blocului, cat pe ce sa calc pe un telefon mobil, in husa neagra. Chior sa fii si tot nu putea fi ratat, pe aleea nedeszapezita. L-am luat incercata de diferite intentii si cu gandul decisiv ca "vad eu pe urma". Ajunsa in "casa", trebuie sa recunosc ca mi-a trecut prin minte sa-l inchid si sa-l pastrez. "Hai, treaca de la mine", mi-am zis, si am inceput sa-l butonez, cu gandul ca poate gasesc la contacte vreo "Mama" sau vreun "Tata" sau ceva de genul acesta. Tocmai atunci s-a hotarat omu' nostru sa sune si, cand a aparut pe ecran "Acasa", am respins. Din greseala, nu va uitati chioras!
Cred ca proprietarul s-a cam panicat, dar si-a revenit si a incercat din nou imediat. Una peste alta, sa vezi si sa nu crezi! Era chiar vecinul din apartamentul de langa mine!
2 comentarii:
Povestile acestea imi aduc aminte de doua similare - nu cu telefon insa. Era sotul meu in 2011 la serviciu. A avut el un drum la un alt etaj si pe-acolo, cumva, si-a pierdut un pic cu creion (e de suflet, tine la el, il are de mult, e si de firma, adica e special). Nu si-a dat seama de acest lucru insa!
La vreo cateva minute de cand a ajuns el inapoi in birou, urca un coleg care avea un pix in mana. Intrebat de al meu sot ce face, colegul ii zice ca se duce la secretariat sa lase "pixul asta" ca l-am gasit... Intre timp al meu sot se uita la pix. Si... da, constata ca era al lui. S-au amuzat cei doi, s-a lasat cu multumiri si-asa mai departe.
Ca mica paranteza da, unde lucreaza al meu sot se practica acest lucru: ca orice se gaseste, oriunde se gaseste, sa fie dus la receptie. Apoi se da un email catre toata lumea, se zice ce pe unde s-a gasit ca sa poata veni la receptie si sa recupereze ;).
O alta intamplare asemanatoare mi-a fost povestita de cineva. Niste elevi trecusera prin Cismigiu de la liceu in drum spre autobuz. Una dintre eleve a pierdut carnetul. A fost gasit de un batranel care a seara zi a sunat la numarul de fix de contact din carnet si a vorbit cu mama fetei care a ramas surprinsa in mod placut ca o persoana o suna sa ii returneze carnetul. Si totul pentru ca acel domn s-a gandit ca "poate are nevoie de el pentru reducere la abonament, oricum la scoala si sa nu mai piarda timp cu facutul altuia". Frumos gest, nu? :)
Asemenea povesti ma fac sa zambesc. Parca nu e chiar totul pierdut, a mai ramas o doza de umanitate in omenire.
Trimiteți un comentariu