Centrul Istoric al Bucureștiului are un aspect trist. Deși nu-mi place aspectul ponosit al clădirilor și urăsc lipsa de interes a autorităților/ proprietarilor de a transforma fața întregii zone, e ceva care mă atrage uneori pe străduțele întortocheate. Zilele trecute, la mijlocul unei plimbări pe două roți am poposit să ne răcorim gâtlejurile la o terasă. Deși multe bodegi dintre Centrul Vechi mă enervează la culme pentru că nu se încadrează deloc în tiparul meu asupra spațiului (să nu mai adăugăm prețurile care, uneori, sfidează buzunarele), vineri am găsit o mini-cafenea care mi-a plăcut tare mult.
Bine, recunosc, mobilierul de la terasă m-a convins: fier forjat transformat în scaune simple, acoperite cu pernițe confortabile șezutului și mese rotunde cu model din punctulețe. Peste fierul forjat, o vopsea de un verde deschis care mi-a lăsat senzația de prospețime și mi-a amintit de copilărie (don't ask why, dunno). Ospătărița, tânără și zâmbitoare, cu același aer fresh ca întregul decor, nu mi-a lăsat nici o clipă impresia că e obosită după o zi de tocit pantofii printre mese ori că și-ar urî jobul. Cele două Mojito-uri nu s-au lăsat așteptate și parcă întregul meu corp s-a cutremurat sub fiorul de gheții mărunțite. Ca desert, am comandat banane caramelizate cu înghețată și încă ceva, nu mai știu ce, dar îmi amintesc clar romul. Mi-l amintesc, pentru că nu au mai contat trecătorii de tipul fashion's-gonna-kill-her/him, nici snobii, nici tatăl care era încântat de odrasla care-și făurise jucărie din pedala bicicletei mele, nici aglomerația sau praful sau muzica amestecată a teraselor.
Bine, recunosc, mobilierul de la terasă m-a convins: fier forjat transformat în scaune simple, acoperite cu pernițe confortabile șezutului și mese rotunde cu model din punctulețe. Peste fierul forjat, o vopsea de un verde deschis care mi-a lăsat senzația de prospețime și mi-a amintit de copilărie (don't ask why, dunno). Ospătărița, tânără și zâmbitoare, cu același aer fresh ca întregul decor, nu mi-a lăsat nici o clipă impresia că e obosită după o zi de tocit pantofii printre mese ori că și-ar urî jobul. Cele două Mojito-uri nu s-au lăsat așteptate și parcă întregul meu corp s-a cutremurat sub fiorul de gheții mărunțite. Ca desert, am comandat banane caramelizate cu înghețată și încă ceva, nu mai știu ce, dar îmi amintesc clar romul. Mi-l amintesc, pentru că nu au mai contat trecătorii de tipul fashion's-gonna-kill-her/him, nici snobii, nici tatăl care era încântat de odrasla care-și făurise jucărie din pedala bicicletei mele, nici aglomerația sau praful sau muzica amestecată a teraselor.
Una peste alta, am ajuns pe str. Șelari cu un bot de prințesă bosumflată și SIMBIO l-a dezumflat pe loc.
Vă recomand să încercați, a fost bun-bun-bun și meniul era tare îmbietor, sigur voi reveni pentru mici experimente culinare.
PS Această postare NU face parte din vreo campanie cu advertoriale și se rezumă la opiniile mele, fără să primesc vreo recompensă. Puteți, deci, să mă credeți pe cuvânt că e un loc drăguț!
Un comentariu:
Centrul vechi! Pacat ca e uratit de nepasare!
Trimiteți un comentariu